„Am văzut morții. S-a murit de frig, de lipsă de mâncare, de tifos”. Povestea incredibilă a celei care a creat Polidinul, Silvia Korber Hoișie. Un interviu-eveniment TVR Iași

Silvia Korber Hoișie s-a născut în 1928, la Câmpulung Moldovenesc. Tatăl ei era meseriaș și și-a deschis un magazin de sticlărie. Aveau o cameră și o bucătărie.  „N-am avut niciodată prea mult”, își amintește acum.

Se juca „de-a profesoara” și și-ar fi dorit să le predea elevilor.

În 1940, după două clase de gimnaziu și aproximativ două săptămâni din a treia, a fost dată afară pentru că nu mai avea voie la școlile românești de stat.  Nici ea, nici colegii ei evrei, nici profesorii evrei.

În Câmpulung Moldovenesc erau în jur de două mii de evrei.

Deportarea

Pe 12 octombrie 1941, a fost deportată. Silvia Hoișie avea 13 ani, iar sora ei 18 ani.

Cu 3 zile înainte a aflat că vor fi trimiși în Ucraina ca să lucreze, „să își câștige mâncarea”.

„A venit tata și ne-a spus ‘Să știți că trebuie să ne pregătim, că ne trimite de-aici, nu ne lasă‘. Pentru noi era foarte greu, că aveam bunici bătrâni. Poate erau mai tineri decât mine acum, bunica era nevăzătoare, nu vedea nimic, și un bunic, la fel, bătrân. Sâmbăta dimineața, atunci nu era altă modalitate, mergea cu toba unul de la primărie și anunța: ‘Toți evreii, mâine dimineață, se vor prezenta la gara din capul satului (…) și fiecare are dreptul să ia 20 de kilograme‘. Întâi, sâmbătă, am fost năvăliți de ‘prietenii’ noștri, de vecinii noștri, și fiecare dorea ceva. Unul a spus ‘Știi, îmi dai, și când te întorci…’ – ei nu credeau că ne mai întoarcem, că se știa că situația e așa – ‘când te întorci, ți-o dau înapoi‘. Știți, nu știai ce să iei, cutare sau cutare, ce vedea în casă dorea. Ei, am dat de toate, că nu avea rost să nu dai. Și tata, până la urmă, avea un magazin în față și avea un depozit mic, de marfă. Un vecin foarte bun zice ‘Îmi dai cheia și eu îți păstrez tot – când te întorci, ai tot depozitul cu marfă’ și abia îi venise marfă lu’ tata, adică era plin. Și dimineața, duminică, pentru bunici am luat o căruță (…) și am așezat bunicii în căruța respectivă și noi pe jos, pe marginea drumului. Erau foarte mulți. Era duminică dimineața. Foarte, foarte mulți români, țărani îmbrăcați în haine naționale, care ne scuipau, care ‘Să mergeți, să nu vă mai întoarceți’, cuvinte urâte”, își amintește Silvia Hoișie.

„Am ajuns la capul satului și acolo erau trase pe linii  vagoanele, care erau vagoane de vite, (…) aproape nici nu erau măturate (…) și ne-au îmbarcat cam 60-70 într-un vagon. Singurul lucru pe care l-au făcut, nu ne-au închis ușile. Adică am avut aer. Dar știți, și din spitale au scos bolnavii. Nu a rămas decât un farmacist, pentru că n-au avut un alt farmacist, l-au lăsat în Câmpulung – el și cu soția. După aceea am știut că după vreo câteva luni l-au expediat și pe el. S-a găsit un om care să vină în locul lui (…) Bunica mea, în tren, a spus ‘Dar tu știi că eu n-am fost niciodată pe aici’. Ea, sărmana, nici nu știa ce se întâmplă. Nu înțelegea. Dar parcă noi înțelegeam? (…) Lumea încă nu știa la ce se duce, lumea n-a înțeles. Nu a înțeles ce se întâmplă”, spune cu durere.

Au trecut prin Cernăuți și au ajuns în zona Moghilev, nordul Basarabiei, pe malul Nistrului. „Ei, când am văzut, atunci abia ne-am dat seama unde am ajuns – case complet dărâmate, numai pereții, unse cu murdărie, scris cu sânge ‘Aici a murit cutare, cutare și cutare’. Liste întregi. (…)

Ne-au luat toate actele, deci nu mai existam, nu mai aveam nicio identitate. Au spus că trebuie să dăm tot ce avem din aur, giuvaieruri, tot, tot, și ce s-a putut s-a luat. Și banii pe care îi aveam ni i-au schimbat în mărci nemțești de război, care n-aveau nicio valoare (…) Noi ne-am adăpostit într-un cămin care era, de altfel, o casă de cultură. În casa aia de cultură erau săli mari. În sala aceea cred că au stat vreo 30 de familii. (…) Singura frică era ca să nu ne ia pentru convoi. Dacă mergeam în convoi, era moarte sigură. Și frig, fără mâncare, și condiții groaznice. Și mânați din spate de soldați, că eram păziți”, povestește Silvia Hoișie.

„Acolo am stat 4-5 zile. În primul rând a trebuit să aranjăm cu bunicii, că ne-am dat seama că nu-i putem lua mai departe. I-am băgat într-un cămin de bătrâni care se formase ad-hoc, unde și un medic din Câmpulung pe care noi îl știam era în acea conducere. Am plătit pentru ei pentru un an de zile. Ei, ei sărmanii au trăit –  bunicul până în decembrie și bunica până în ianuarie. Ea nici nu a știut că el a murit (…) Au fost aruncați în groapă comună. Noi am tot sperat că au avut un mormânt. Dar acum, când am fost, am căutat mormântul în multe locuri unde se putea și n-am găsit nimica”.

Au fost duși într-o localitate din Ucraina, la Jurin, unde era o fabrică de zahăr și unde li s-a spus că ar putea lucra. Acolo totul era în ruină.

„Ne-am adăpostit acolo vreo zi, două, până când am reușit să intrăm în ghetou. (…) Rămăseseră în orășelul ăsta mulți evrei localnici de acolo, care n-au reușit să se evacueze. Și eu au dat pe urmă locuri pentru noi. Era un rabin acolo care conducea și el a condus așa pentru ca fiecare să aibă măcar un adăpost. Adăpostul nostru era o casă din 3 camere și o bucătărie. Pe la noi, prin camera noastră, pentru că mai stăteam cu încă o familie – un avocat din Gura Humorului cu soția și cu un băiețel de 4 ani și noi 4. Treceau prin această cameră încă 2 familii care tot erau de 4, 5 persoane, și încă o familie, o rusoaică – rămăsese acolo cu un copil. Și toți ăștia trebuia să trecem prin bucătărie. (…) Era ceva fără apă, cu lut pe jos, fără lumină, fără căldură”.

„Am văzut morții. S-a murit de frig, de lipsă de mâncare, de tifos exantematic. Foarte repede ne-au năvălit păduchii”. Tatăl Silviei a făcut tifos exantematic, iar sora ei hepatită.

Trăiau în fiecare zi cu speranța că se vor întoarce în România. „Era casa noastră”, spune Silvia Hoișie.

Familia Korber a fost deportată în perioada octombrie 1941 – mai 1944.

Tatăl Silviei a fost primul care a reușit să se întoarcă în țară, după ce a fost trimis la Odesa să muncească, la triaj. S-a întors la Botoșani odată cu retragerea trupelor române și i-a regăsit pe părinții soției.

„În ’43, am reușit să ne mutăm din acel ghetou la o familie de ucraineni care era în afara ghetoului, într-o parte, în fața Cimitirului evreiesc. (…) Acolo am dat de o familie, ce să vă spun, excepțională, nu se pot spune multe. Am plătit o singură lună, în rest n-am mai plătit nimica. Am mâncat împreună, ne-a făcut căldură împreună și n-aveau decât două camere (…) și cu doi copii. Oameni… Când sunt oameni, sunt oameni”.

Se știa că trupele nemțești se retrăgeau. Le era frică să nu spună cineva că ei sunt evrei.

În mai 1944, împreună cu o altă familie, au luat o căruță și au pornit pe jos, 60 de km, spre Moghilev. Au mers la gară, pentru a porni spre Cernăuți. Au găsit platforme care transportau tancuri și armament. În timp ce Silvia încărca bagajele, trenul a pornit brusc. Ea era pe platformă, dar mama nu a mai apucat să se urce.

Așa a ajuns singură la Cernăuți. Acolo și-a găsit o mătușă și alte rude mai îndepărtate.

După 4 zile, a ajuns la Cernăuți și mama Silviei.

Întoarcerea în România – de la Litere la Medicină

Au fost nevoite să plece din cauza soldaților ruși. Au ajuns la Siret și de acolo, cu un camion, la Botoșani. De lângă gară, au luat o birjă. „Eram îmbrăcați comic de tot. Mama purta o haină neagră, cu o blană de vulpe tot vopsită neagră, cu papuci de lemn. Eu numai îmbrăcată nu eram și cu un coș de nuiele în care aveam o bucățică de mămăligă, să avem pe drum, și ceva, niște brânză care era mai mult stricată.  Cu asta mergeam noi. Și eram în birja aceea și lumea se uita la noi ca la urs”.

Silvia și-a regăsit bunicul, sora și tatăl.

„Aici, la toată lumea îi era frică de noi. Nu mai eram noi. Nu mai erau rudele cele pe care le cunoșteam noi”, mărturisește Silvia Hoișie.

A reînceput școala și și-a dat seama că rămăsese foarte mult în urmă. A muncit, a dat examen pentru fiecare clasă și a reușit să se încadreze în liceu. A luat Bacalaureatul și, deși ar fi vrut să meargă la Litere, a urmat exemplul surorii ei, Miriam – a dat la Medicină. Neștiind că ar fi avut dreptul să se înscrie fără concurs, a dat examen și a intrat.

A învățat, a făcut gărzi și a muncit continuu. În anul V s-a căsătorit. Soțul ei, student și el, a fost ales să urmeze Medicina militară la București. În anul VI, Silvia Hoișie a născut un băiețel. S-a întors la Botoșani pentru a putea crește copilul.  În 1952 a terminat facultatea. Se înființase deja Institutul Cantacuzino și au fost scoase câteva posturi la concurs.  Silvia Hoișie a reușit să obțină unul dintre aceste posturi.

Când a venit la Cantacuzino însă, a aflat că postul nu era plătit. Până la finanțarea acestui loc, a fost trimisă la Institutul de Igienă, unde lucra cu laboranți. Acolo și-a făcut ucenicia. Așa a învățat un lucru important: „Cei care sunt acum medici vor să fie imediat domni mari, dar nu poți să fii până ce nu înveți întâi să fii ca o soră, asistentă, că numai așa poți să înveți”.

Ideea Polidinului

În anii ’60, a apărut ideea unei cercetări pentru un preparat pentru imunostimulare. „Aceste preparate erau în străinătate. Erau în Germania, erau în Franța, erau până și în Polonia. Dar atunci s-au gândit și a început să se citească întâi, ca să poți să știi ce să faci. Și am reușit să izolăm, să obținem niște sușe microbiene sau tulpini microbiene (…)  și erau majoritatea izolate aici, în Moldova (…) Toată combinația am reușit s-o facem cam până în anul ’64. Între timp, am făcut cercetări, dar numai pe animale”.

S-a constatat că la animale preparatul dădea o imunitate destul de bună.

„Pe urmă ne-am făcut și noi injecții și am văzut că nu-i toxic (…) Noi atunci nu ne gândeam, se lucra cu plăcere, să știți, eram o familie”, mărturisește Silvia Hoișie.

Preparatul a fost propus la OSIM și s-a conferit titlul de „inovator”.

Din echipa care a primit certificatul de inovator al polidinului făceau parte 15 cercetători.

Printre aceștia se numără: I. Pencea, N. Lașcu, M. Lazăr, S. Hoișie, V. Andreescu, C. David, H. Kranzdorf, A. Căpușan, I. Nafta, I. Niculescu, M. Gartner, D. Daneț, E. Gavriliu.

După 4 ani, toată munca lor a și fost plătită. Au primit aproape 3 salarii, spune acum Silvia Hoișie.

Produsul a fost aprobat la mijlocul anilor ’60, pentru numai 10 fiole.

Producția a început la Iași.

În 1970 s-a reușit obținerea unei mașini de fiolat, pentru că la început se fiola manual. Astfel s-a putut trece la milioane de fiole.

Tot atunci, Silvia Hoișie a devenit responsabil cu producția de Polidin.

A urmat producția mai multor preparate extrem de eficiente.

Declinul unui institut, un proiect valoros la final

„Încă în 2000 am văzut că treburile nu merg bine. A venit din București șefa de producție, că aranjamentul camerelor nu e bun, că circuitul nu-i bun, tot ce foloseam pentru Polidin, ingredientele trebuiau să fie ingrediente bine controlate și aduse din străinătate, până și clorura de sodiu era adusă din străinătate, de fenol nu mai spun, totul era străin. Bila nu mai aveai voie să aduci de la abator. Începuse și chestia aia cu vaca nebună și bila era de la vaci (…) așa că a fost o situație destul de neplăcută. Și ne-am dat seama, cu toate că s-a obținut la Iași, în perioada aceea, și ștanțarea (…) și controlul și chiar împachetarea lor și vinderea lor în institut. Să știți, erau cozi la un moment dat pentru a se cumpăra Polidinul„.

Rețeta este disponibilă și acum, chiar dacă sunt niște mici secrete, spune Silvia Hoișie.

„Am stat până în 2003, când m-am pensionat pe-adevăratelea, dar rebuturi au fost acuma la Polidin din cauza altor ingrediente. Noi am făcut cu anumite ingrediente”, atrage atenția Silvia Hoișie.

„În 2012, (…) directorul de atunci, mai ales directorul de producție și directorul general (…) s-au dus direct la laboratoarele de control și au dat 20 de preparate și-au spus: ‘Noi nu le mai facem pe astea’. Între care era și Cantastim, care e un preparat foarte bun, foarte căutat, Polidin și încă altele”, spune cu durere cea care a fost numită „mama” Polidinului.

Sora Silviei Hoișie, doctoriţa Miriam Korber Bercovici, a fost şefa Secţiei de oncologie pediatrică de la Fundeni.