„Alpi-nismul” şi Mont Blanc. Regele Alpilor, cucerit prima dată acum 231 de ani

Termenul de alpinism provine de la ascensiuni în munții Alpi (alpi+nism), fiind promovat în special de francezi, pentru a rămâne în istorie că această activitate a apărut în Alpii francezi (masivul Mont Blanc), în anul 1786. În limba spaniola din America de Sud se foloseşte echivalentul de andinism” (ascensiuni în Anzi).

Cu o înălţime de 4.810 metri, Mont Blanc, cunoscut şi sub denumirea La Dame Blanche, este cel mai înalt vârf din Alpi şi din Europa de Vest, situat pe graniţa dintre Franţa şi Italia şi în apropiere de frontiera cu Elveţia.

Masivul are reputaţia de a fi periculos, dar în fiecare an, vârful Mont Blanc este ţinta alpiniştilor din întreaga lume, toţi luptându-se să ajungă pe acoperişul Europei pentru a vedea de sus cele mai înalte piscuri ale Alpilor.

În august 2016, o echipă specialişti francezi, italieni şi ruși din domeniul glaciologiei va fora în gheţatii din masivul Mont Blanc, ameninţaţi şi ei de încălzirea globală. De la 4.300 de metri deasupra nivelului mării vor fi luate trei mostre de gheaţă de 140 de metri lungime care vor fi păstrate în Antarctica.

Gheața este o fântână de informaţii spun cercetătorii.

Alpinismul de acum pe Mont Blanc

Ruta prin Aiguille du Midi, peste Mont Blanc du Tacul şi Mont Maudit este în general mai liniştită, foarte dependentă de condiţiile meteo şi ceva mai tehnică. Faţă de Aiguille du Midi, locul unde ajunge telecabina, Mont Blanc este doar cu 1.000 m mai înalt

Pentru că nu există nici o restricţie de acces, nu se ştie cu exactitate câţi oameni urcă până în vărf în fiecare an, dar oficialii estimează că numărul ar fi de până la 30.000 de persoane pe sezon. Dacă în unele zile nu este practic nimeni, vara pe rutele principale pot fi şi sute de oameni, iar în sezonul de vârf în medie 200 de alpinişti încearcă să atingă vârful, o aglomeraţie care pune în pericol căţărătorii, spun experţii.

În Muntele Alb, exista patru rute clasice care ating vărful. Cele trei deschise pe partea franceză cunosc vara un trafic intens, fiind renumite pentru aglomeraţia de pe traseu, iar a patra se află pe partea italiană.

Alpiniştii aleg de obicei una din cele două rute mai cunoscute de ascensiune care pleacă din Chamonix.

Puţin mai uşoară este ruta via Tramway du Mont Blanc către Nid d’Aigle, apoi în sus spre Aiguille du Gouter şi creasta Bosse, dar necesită atenţie mare la căderile de pietre din Grand Couloir al Aiguille du Gouter.

Ruta prin Aiguille du Midi, peste Mont Blanc du Tacul şi Mont Maudit este în general mai liniştită, foarte dependentă de condiţiile meteo şi ceva mai tehnică. Faţă de Aiguille du Midi, locul unde ajunge telecabina, Mont Blanc este doar cu 1.000 m mai înalt.

Traseul clasic începe  la 2500 de m, la Cuibul vulturilor cum este numit punctul terminus al trenuleţului cu cremaliera: Tramway du Mont-Blanc. Ascensiunea până la primul refugiu durează 2-3 ore şi nu prezintă dificultăţi tehnice, apoi până la al doilea refugiu de la 3.817 m traseul traversează o zonă stâncoasă mai dificilă, dar cu cabluri de oţel montate, şi cu risc de căderi de pietre, o etapă de  3-4 ore. Mai sus traseul continuă pe gheţar, ascensiunea durând cca. 6 ore.

Deşi nu reprezintă o mare provocare tehnică pentru alpinişti, ascensiunea pe Mont Blanc cere o bună pregătire fizică şi psihologică, experienţă şi echipament tehnic specific – piolet, colţari, coardă şi ham, dar şi o mare atenţie la condiţiile meteo.

Chiar dacă, văzută din Chamonix, vremea poate părea bună, pe versanţi lucrurile stau diferit, Mont Blanc fiind renumit pentru rapiditatea cu care se schimbă condiţiile meteo. Pot fi pericole chiar dacă este cald şi soare pentru că temperaturile mai mari topind zăpada provocă pe versanţi avalanşe. În 2012, nouă alpinişti au fost ucişi într-o avalanşă pe Mount Maudit, unul din cele mai mari dezastre consemnate pe munte.

Un alpinist cu experienţă şi acomodat cu altitudinea poate urca pe cont propriu, dar cei pentru care Mont Blanc repreznită aventura vieţii au nevoie de un ghid. Şi ghizii sunt scumpi. De exemplu, pentru 1975 de euro, Compania Mt Blanc asigură ghid, cazare în cabane montane şi transport pe cablu.

Cabanele şi refugiile montane sunt deschise de la început de iunie şi până la sfârşit de septembrie, iar rezervările se pot face şi online.

8 august 1786, prima ascensiune

Până în la mijlocul secolului 18, Mont Blanc a rămas total necunoscut. Oamenii de ştiinţă elveţieni îşi exploraseră munţii, dar ocoliseră Valea Chamonix – atunci parte a Ducatului de Savoia, considerând că munţii erau “blestemaţi”.

Şi călătorii de plăcere erau foarte rari prin aceste locuri. Pimele consemnări  despre Mont Blanc au fost ale unor englezi care au vizat în 1741 Marea de Gheaţă, gheţarul din valea de pe versantul nordic al masivului Mont Blanc, în acele timpuri mai înalt cu 130 de metri decât acum. Prin povestea expediţiei lor, publicată trei ani mai târziu, despre valea glaciară a aflat întreaga Europă.

În 1745, inginerul şi cartograful elveţian Pierre Martel le-a pornit pe urme şi a fost primul care a dat nume unora dintre vârfurile masivului, între care şi Mont Blanc, căruia i-a stabilit şi înălţimea, 4495 metri, cu o eroare de 315 metri faţă de altitudinea reală.

Pe măsură ce au început să vină vizitatorii şi să plătească pentru a fi ghidaţi către gheţari, de la Marea de Gheaţă şi până la gheţarul Talèfre, localnicii au înţeles că ar avea de câştigat mai mult dacă masivul Mont Blanc ar fi urcat până în vârf.

Marea de Gheaţă în 1823

Celebrul om de ştiinţă din Geneva Horace Benedict de Saussure, fondator al geologiei şi meteorologiei moderne, după ce a vizitat Chamonix în vara anului 1760, a anunţat şi o recompensă celui care va reuşi să găsească un drum către vărful Mont Blanc. Timp de 15 ani nimeni nu a luat în seamă recompensa, dar din 1775 au început primele tentative.

După zece ani de încercări nereuşite ale mai multor curajoşi, în după-amiaza zilei de 8 august 1786, la ora 6.23, siluetele a doi oameni au fost zărite pe vârful Mont Blanc.

Baronii AdolphTraugott von Gersdorf şi Carl Andreas von Meyer urmăreau ascensiunea prin telescop şi nu-şi credeau ochilor. Cei doi reuşiseră să atingă vărful!

Michel Gabriel Paccard avea 29 de ani, era doctor în Chamonix şi alpinist. Făcea de mai mulţi ani cercetări geologice şi botanice pentru Saussure, iar ascensiunea pe Mont Blanc şi experimentele ştiinţifice făcute în vârf, pentru a-i măsura altitudinea şi condiţiile meteo, i-au adus lui Paccard faima mondială.

Ultimii români care au atins vârful au fost Florin Cazacu, primar al municipiului Brad, şi Radu Pavel, poliţist  în aceeași localitate, care au reușit să cucerească vârful Mont Blanc în 26 iulie 2016, la capătul unei ascensiuni care a durat şapte ore.

Jacques Balmat avea 24 de ani şi era un ţăran sărac din Chamonix care îşi câstiga traiul căutând cristale. Pentru el, găsirea drumului către vârf a însemnat o recompensă care l-a îmbogăţit şi faima de a fi un ghid bun pentru cei cere mai doreau să urce Muntele Alb.

Traversarea Văii Chamonix şi a gheţatului, în 1902

Ascensiunea pe Mont Blanc din 1786 a marcat debutul alpinismului contemporan. Prima femeie care a atins vârful a fost Marie Paradis în 1808. Theodore Roosevelt Jr. (1858-1919), cel ce avea să fie cel de-al 26-lea preşedinte al Statelor Unite, a condus de asemenea o expediţie, şi a atins vârful în 1886.

Primul român care a urcat pe Mont Blanc a fost geologul Radu Porumbaru, la 2 octombrie 1877, iar ultimii români care au atins vârful au fost Florin Cazacu, primar al municipiului Brad, şi Radu Pavel, poliţist  în aceeași localitate, care au reușit să cucerească vârful Mont Blanc în 26 iulie 2016, la capătul unei ascensiuni care a durat şapte ore.