Alexandru Ioan Cuza şi Mica Unire. 161 de ani de la Unirea Principatelor Române

Sunt imagini pe care le vedem în premieră de la inaugurarea Muzeului Național de Istorie a României din 1972.

Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre puținii domnitori români promovați de comuniști mai mult decât în zilele noastre. Istoria fusese falsificată grosolan, dar era nevoie și de câteva personalități istorice puternice, cum a fost Cuza, să fie promovate ca modele.

S-au făcut filme și piese de teatru legate de obiceiul domnitorului de a se deghiza și de a merge să-i prindă pe negustori cu ocaua mică, adică furând la cântar, cum s-ar spune în zilele noastre.

Marile puteri au fost de acord cu unirea Principatelor Române, dar au cerut să aibă domnitori și capitale diferite și doar un parlament comun la Focșani. Puse în fața faptului împlinit, marile puteri au acceptat unirea principatelor pe o perioada de 7 ani.

Reformele lui Cuza i-au adus recunoaşterea şi aprecierea ţăranilor: mulți au fost împroprietăriți pentru prima dată, cu condiția să lucreze mai departe şi pământurile boierilor.

Unii istorici susţin că lui Cuza i-au plăcut jocurile de noroc şi femeile şi că spre sfârşitul domniei ar fi avut tendinţe dictatoriale care i-au adus abdicarea. Însă, în cei 7 ani de domnie a reușit să facă mult bine.

În ultima parte a vieţii, până în 1873, Cuza a trăit în exil, la Florenţa. O româncă i-a găsit casa pe strada Machiavelli şi i-a convins pe italieni să marcheze locul.

Melania Cotoi a aflat din arhivele din Florenţa că , în exil, Cuza a avut legături cu clasa politică şi Curtea Regală Italiană.