Aleksander, refugiat polonez: Aș sfătui pe cine nu mă crede să se ducă în România nu la masă, ci și când e la nevoie. Mulți îl vor ajuta

Aleksander a plecat din Cracovia împreună cu familia lui și a trecut frontiera polono-română pe 18 septembrie 1939. A venit în România când trupele sovietice au intrat în Polonia. A stat mai întâi la Caracal.

„Din România am numai amintiri plăcute, pe tot timpul celor 6 ani cât am stat acolo, în timpul războiului, în împrejurări neprielnice. Nu-mi amintesc de nicio faptă care să fie neprietenească față de mine, un străin, un pribeag pot să spun, pentru că am fost refugiat. Când am venit în România am avut 12 ani și din România n-am plecat nicăieri timp de 6 ani. Deci n-au fost nici ocazii care să fie prielnice plecării. Am întâlnit foarte mulți oameni de vârsta mea, dar de obicei mai vârstnici decât mine. Toți se purtau cu mine foarte bine. Nu știu de ce. Poate am ‘farba’ (vopsea, esență n.r.) din mine. Amintiri am numai bune. Chiar din primele zile. Îmi pare rău că fac întreruperi în exprimarea mea, dar din când în când caut să găsesc un cuvânt potrivit în minte și asta durează„.

Anna îi spune că vorbește o limbă română impecabilă.

„Păi, am mai auzit constatarea asta, însă de fiecare dată nu-mi vine să cred„. (râde)

Știa de România de la școală, de la lecțiile de geografie.

„Când mă gândesc acuma la lecțiile de geografie pe care le aveam cu domnul Gotkiewicz, pe de altă parte un mare entuziast al României. (…) În timpul lecțiilor împlinea programul impus, n-a vorbit special de România. În România am nimerit după izbucnirea războiului, în ziua când trupele sovietice au intrat în Polonia. Frontiera am trecut-o în localitatea care se numește Kuty și am intrat în Vijnița, care era pe partea românească. Prin Storojineț am călătorit cu trenul aproape prin toată România. Deci de la Storojineț am ajuns la Babadag – despre care a scris Andrzej Stasiuk – și pe urmă am trecut prin București și am ajuns la Caracal, acolo unde s-a răsturnat carul cu proști (râde). O știi pe asta, da? (…)

Când am coborât din tren, în fața gării așteptau trăsuri și agenți de poliție. Luau câte o familie, luau și în trăsură și îi duceau la case românești care probabil au fost în prealabil stabilite. A fost foarte bine.

La prima familie la care am stat n-a durat asta mult pentru că aveau în curte mai mult de 10 câini mari, așa că era aproape imposibil să ieșim din casă, să trecem prin curte la poartă, să ieșim afară. Și din cauza asta a trebuit să căutăm o altă familie, care să ne primească. Și am găsit-o. Era o familie fără copii. Domnul era de profesie armurier, doamna se preocupa de casă. Doamna era din Bucovina, așa că știa limba polonă, limba germană, nu știu, poate că și ucraineană, nu știu. Ne-a fost foarte favorabil că puteam să vorbim cu dumneaei sau în polonă”.

A învățat limba română jucându-se cu copiii, pe stradă.

„Am ieșit în stradă și am dat peste copiii români care făceau semn cu mâna ‘vino-ncoace’. La noi, când chemi pe cineva, faci cu degetul ‘vino-ncoace’, da? Și arătau așa, ridicând palma și dând cu degetele în jos. Și pe urmă întrebări – cum te cheamă?”.

Din Cracovia la Craiova. „Era mai mult decât o prietenie”

Făcuse școala primară în Cracovia, iar în Caracal nu erau cursuri pentru elevi mai mari. Așa că s-au mutat la Craiova, unde se înființase un liceu polonez.      

„La Craiova am găsit gazdă o familie românească. Dumnealui era negustor sau comerciant – doamna se preocupa cu casa. Aveau 3 copii – un băiat cu 3 ani mai mic decât mine, o fată cu 5 ani mai mică decât mine și o altă fată cam cu vreo 9 ani mai mică. Din când în când vorbesc cu ei la telefon. Îmi vine cu greu, pentru că sunt subacuzic. Au trecut vreo 70 de ani”, calculează Aleksander.

„Când a izbucnit războiul, când Hitler a intrat în război cu Uniunea Sovietică, la care s-a alăturat și România – aici nu îmi pot rândui destul de bine cum s-au petrecut lucrurile, pentru că România  întâi a pierdut parte mare din teritoriul său, adică Bucovina cu Cernăuți, Basarabia cu Chișinău și în urma războiului cu Uniunea Sovietică, pe urmă a recuperat aceste teritorii – când era posibilitatea de a se muta, gazdele noastre s-au mutat la Cernăuți. Domnul a luat acolo o prăvălie, s-a dus întâi el, dumnealui, pe urmă a luat și familia. Și plecând din Craiova au vrut să ne ia și pe noi – adică pe mama mea și pe mine, cu ei, la Cernăuți. (…) Eu cred că asta era mai mult decât o prietenie, pentru că închipuiește-ți tu, dacă ai fi în situația similară, pleci undeva cu familia ta și pe chiriași îi iei cu tine?”, o întreabă pe Anna, el însuși încă uimit de ce s-a întâmplat acum peste 70 de ani.

După 2-3 ani, familia gazdă era ea în pribegie. Negustorul, soția lui și cei 3 copii s-au întors la Câmpulung Muscel.

Aleksander nu i-a mai văzut până în anii ’60, când a mers pe litoralul românesc, într-un concediu împreună cu familia lui.

„Doamna pe atunci nu mai trăia. Fata cea mare era arhitectă, locuia la Constanța și acolo ne-au primit iarăși. Am fost atunci plecat cu soția și cu fata, deci 3 oameni, iar am fost primiți (…) Atunci i-am văzut pentru ultima dată pe domnul. Pe copiii lui, adică prietenii mei, cred că pot să spun așa, i-am mai văzut de câteva ori, însă pentru un timp foarte scurt și nu în timpul vacanței, ci mai degrabă când plecam în România în călătorii de serviciu”.

Aleksander a fost ultima dată în România acum 5 ani, la Zilele Culturii Poloneze, la Suceava.

„Când am călătorit, în general vedeam numai prin geamurile trenului sau mașinii. Îmi place România, îmi place, chiar dacă m-aș sili să găsesc niște întâmplări, ceva negativ, nu sunt în stare”.

Întrebat ce ar trebui să mai facă România, dacă sunt domenii unde ar trebui să mai lucreze, Aleksander răspunde: „Nu știu, și nici nu îndrăznesc să caut ceva așa. Nu trebuie, pentru mine nu trebuie nimica. Așa cum am cunoscut-o și așa cum o amintesc, este foarte bine”.

Un mesaj pentru români

„Pe scurt, îmi sunteți foarte dragi! Și aș vrea să rămână așa. Nu îmi voi schimba părerea în privința românilor niciodată (…) Cum aș putea sa spun altfel? Spun ce îmi vine în gând. Dacă cineva crede, bine, dacă nu, nu-s eu în stare sa-l conving, dar l-aș sfătui pe unul care nu mă crede să se ducă în România, să se întâlnească cu oamenii în diferite imprejurări, nu numai la masă, când se bea, când se mănâncă, dar și atunci când cineva este la nevoie. Atunci sunt convins că s-ar gândi foarte mulți români să îi dea o mână de ajutor„, spune Aleksander.

Își amintește că a mers odată în România cu o mașină Pobeda, împreună cu niște prieteni. În apropierea unui câmp mașina s-a defectat. „Nu știu cum am dat peste români care m-au sfătuit să mă duc la SMT –  Stația Mașini și Tractoare. Ne-am dus acolo, s-au preocupat de mașină, au reparat-o și când a venit la plată n-au vrut să primească niciun ban. Pe tine te întreb de ce”, i se adresează Annei.

Anna știe și ea de ce.

„Avem același sentiment față de România – o iubim necondiționat. În cazul meu întemeiat, în urma anilor petrecuți acolo”.

Cum va arăta România peste 100 de ani?

„Dacă nu se va întâmpla nimic îngrozitor, cred că va fi o țară înfloritoare”, spune Aleksander.

„Însă să aibă ceva mai multa grijă de ambianță. La fel ca și la noi, nu-i prea bine. Îmi aduc aminte când vizitam Delta Dunării, pe un hidrobuz, erau mai mulți oameni, în cadrul unei excursii.  Un băiețel român a băut o cola, a golit sticla și a aruncat-o peste bord. Nu-ți închipui cum l-am certat acolo, atunci. A fost, a trecut”, spune Aleksander.