80 de ani de la moartea unuia dintre cei mai mari diplomați ai țării noastre. Nicolae Titulescu: Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-i, totodată, interesele naţionale

Una din personalităţile de prim rang pe care România le-a dat, Titulescu a fost un om dedicat ţării, în pofida ostilităţii cu care a fost tratat, a izolării politice, punând la dipoziţie un fantastic univers de idei şi acţiune politică, care au depăşit de multe ori graniţele verosimilului.

Orator de calibru, desăvârșit caracter şi diplomat de talie internaţională, Titulescu a militat pentru relaţii cordiale cu vecinii dar şi pentru restabilirea relaţiilor cu Uniunea Sovietică.

Tot lui i se datorează lansarea conceptului Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală.

A fost izolat după alierea României cu Germania, în anii interbelici, constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului.

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, iar copilăria și-a petrecut-o la moşia tatălui său, în Tituleşti, Olt.

A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu.

A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova – actualul Colegiu „Carol I”, ale cărui cursuri le-a parcurs în perioada 1893-1900, fiind primul premiant de onoare al instituţiei, şi a obţinut o bursă la Paris, unde a absolvit, în mod strălucit, Facultatea de Drept, fiind îndrumat de renumiţii jurişti Marcel Planiol şi Charles Lyon-Caën.

A primit premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”.

În ianuarie 1905, a devenit doctor în drept civil al aceleiaşi instituţii de învăţământ superior, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën, cu teza „La theorie des droites éventuels”.

În anul 1905 s-a întoars în ţară, unde s-a înscris în barou, iar în 23 martie 1905 a fost numit profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, la catedra condusă de eminentul jurist Dimitrie Alexandrescu.

În această perioadă, au apărut primele idei reformatoare ale lui Titulescu asupra învăţământului juridic din ţara noastră, materializate în lucrările „Observaţiuni asupra reorganisării facultăţilor de drept” şi „Cum trebuie să înţelegem educaţiunea juridică”, dar şi în „Programul analitic al Cursului de Drept civil pentru anul I”, predat din anul 1905 la Facultatea de Drept din Iaşi.

La 29 aprilie 1907 s-a căsătorit cu Ecaterina (Catherine, sau Caterina) Burcă, originară din Roşiorii de Vede, fiica unui proprietar din Tituleştii de Olt, cei doi formând, se spune, unul dintre cele mai cunoscute, ambițioase și elegante cupluri ale Europei începutului de secol XX.

A intrat în politică, în anul 1909, fiind membru al Partidului Conservator-Democrat condus de Take lonescu, adept al reformelor sociale şi economice, în remarcabilele sale discursuri, susţinute atât din calitate de deputat (din 1912) cât şi de avocat, militând pentru ideea corelării între dezvoltarea statului şi mersul evenimentelor sociale şi politice.

A pledat pentru împroprietărirea ţăranilor, iar din punct de vedere al sistemului electoral, a susţinut introducerea votului universal.

Titulescu a fost numit ministru de Finanţe în guvernul Averescu, în 1917, pledând pentru reforma fiscală, cu caracter naţional, pentru toate provinciile româneşti, şi cu repartizarea sarcinilor fiscale după principile echităţii şi creşterii impozitelor directe.

În vara anului 1918, a plecat la Paris, unde a activat ca membru al Consiliului Naţional Român, înfiinţat de el alături de mari personalităţi române, precum Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, sau Constantin Mille. Scopul organizaţiei era acela de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitetul fiind recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţiar al naţiunii române.

Remarcabilele eforturi ale acestor patrioți nu au fost zadarnice, fiindcă în 1918 se formează România Mare. La temelia acesteia, alături de Regele Ferdinand, Regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu stă la loc de cinste și numele craioveanului Nicolae Titulescu.

A primit prima misiune diplomatică, ca delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, şi unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial.

A semnat, la 4 martie 1920, tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, prin care s-a recunoscut Unirea Transilvaniei cu România.

Din 1922, Titulescu s-a dedicat exclusiv politicii externe a ţării, din calitatea de diplomat şi ministru de Externe.

A fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Londra (1921 – 1927; 1928 – 1932), devenind punctul cardinal al politicii externe a României.

A călătorit foarte mult în străinătate, mai ales la Paris şi Roma, unde a luat contact cu cele mai importante personalităţi politice europene, la Praga şi Belgrad a făcut posibile înţelegerile dintre statele sud-est europene şi a participat la pregătirea pactului Briand-Kellog, prin care războiul a fost scos în afara legii, acord la care ţara noastră a aderat fără întârziere.

În anii 1927-1928 şi 1932-1936, Titulescu a fost numit ministru al afacerilor externe. A contribuit la dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu ţările lumii, fiind de menţionat, spre exemplu, cele cu ţările Americii Latine, materializate prin deschiderea de legaţii, prima fiind cea de la Rio de Janeiro, în anul 1928, cu sprijinul şi intervenţia sa directă. Demersurile sale au determinat deschiderea de noi legaţii ale României în Argentina, Chile, Mexic, Peru şi Uruguay.

Între anii 1929 – 1933, Titulescu a încercat, fără succes, să contribuie la ameliorarea situaţiei economice a României. În toamna anului 1930 a fost ales preşedinte al Societăţii Naţiunilor, aproape în unanimitate, iar în anul următor a fost ales pentru a doua oară în această funcţie, un lucru care nu era conform uzanţelor.

În anul 1931 a fost însărcinat cu formarea guvernului, însă soluţiile sale nefiind bine primite, renunţă şi se întoarce la Londra.

În anul 1932, la Conferinţa internaţională a dezarmării, în contextul pericolului fascismului şi al extinderii războiului în Europa, şi mai ales după ieşirea Germaniei din Liga Naţiunilor, Titulescu suprindea prin aderarea la propunerea pentru definirea agresorului, făcută de ministrul sovietic de externe, Litvinov, la care se raliază apoi şi statele Micii Înţelegeri, proces finalizat prin semnarea actului de la Londra, din iulie 1933, urmată de recunoaşterea statului sovietic şi reluarea legăturilor diplomatice cu U.R.S.S.

În mai 1934, în urma unei înţelegeri între Titulescu şi Litvinov, este recunoscută suveranitatea României, urmată de semnarea, la 9 iunie 1934, a actului de reluare a relaţiilor diplomatice întrerupte unilateral de către cealaltă parte la 31 decembrie 1917.

La 16 mai 1935 se semneaza pactul de asistenţă prin care U.R.S.S. şi Cehoslovacia se angajau să-si acorde ajutor reciproc în cazul unei agresiuni, la care România şi-a dat adeziunea, prin intermediul lui Titulescu.

În Testamentul său redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveţia, Titulescu arăta: „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea.“

Stabilit la Cannes, departe de ţara pe care a reprezentat-o ani la rând cu demnitate şi strălucire, Titulescu moare, după o lungă suferință, la 17 martie 1941, la Hotelul Carlton, fiind înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail“ din acelaşi oraş, în pofida dorinţei sale testamentare, regimul politic al vremii nefiind de acord cu înhumarea sa în ţară.

În 1992, rămăşiţele sale pâmânteşti au fost aduse în ţară şi înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, conform dorinţei testamentare exprese a marelui om politic. Ulterior, de la Marsilia au fost aduse şi osemintele soţiei, Ecaterina Titulescu, acestea fiind depuse în acelaşi mormânt din Şchei.

Monument dedicat lui Titulescu la Ankara

Un monument dedicat lui Nicolae Titulescu a fost inaugurat în 2019 pe bulevardul Ataturk din Ankara.

Monumentul ”Nicolae Titulescu” a fost realizat de către artistul turc Sultan Burcu Demir din cadrul Facultăţii de Arte Frumoase a Universităţii Hacetteppe şi cu sprijinul Primăriei Generale Ankara.

Evenimentul s-a desfăşurat sub egida Preşedinţiei rotative a Consiliului Uniunii Europene exercitată de către România pe perioada ianuarie – iunie 2019.

Sursa: radioromaniacultural.ro