2 aprilie, Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului. Povestea specială dintre o profesoară de pian și elevul său, diagnosticat cu tulburări din spectrul autist

În 10 ani de când studiază cu profesoara Lidia Pavăl, Eduard a câștigat mai multe premii la concursurile de muzică.

Din 2020, din cauza pandemiei, orele de pregătire s-au mutat în online.

După ce a câștigat premiul I la un concurs online de muzică pentru elevi, cu Rapsodia de Brahms în sol minor la pian, Eduard i-a mărturisit profesoarei sale „N-aș vrea să fac pian cu alți profesori”. Lidia Pavăl a mărturisit că a simțit în vorbele lui o afecțiune cum n-a mai primit în cei 40 de ani de când predă.

Când Eduard sau Dudu, cum îi spun prietenii, nu împlinise încă 2 ani, mama lui a observat că se comportă atipic. Nu mai folosea cuvintele învățate, nu arăta niciodată cu degetul, dacă-l lua în brațe o bloca cu genunchii, nu voia să iasă din casă decât cu un umeraș.

După multe drumuri la psihologi și două diagnostice de retard mintal puse greșit, un medic din Cluj care l-a consultat atent i-a dat mamei o foaie pe care a scris „autism infantil”.

În 2006, când a fosy pus acest diagnostic, se știau foarte puține despre autism. În Bistrița-Năsăud nu exista niciun terapeut specializat în lucrul cu copiii, așa că mama băiatului a început să caute soluții.

A început să studieze despre terapia ABA (analiză comportamentală aplicată), singura despre care a fost dovedit științific că ajută în recuperarea persoanelor cu autism.

În scurt timp, cu ajutorul unui prieten jurnalist, a înființat Asociația „Autism Europa Bistrița”, prima asociație din județ care oferă servicii de informare, conștientizare, consiliere și educare în beneficiul copiilor cu tulburări din spectrul autist, al familiilor lor, al specialiștilor și al comunității. Un an mai târziu, cu fonduri nerambursabile pentru ONG-uri, au înființat Centrul de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț”, specializat în recuperarea și incluziunea copiilor cu autism în învățământul de masă.

Când Dudu avea 3 ani și jumătate, Ana și-a cumpărat o pianină care să o ajute să se mai relaxeze în zilele încărcate de terapia lui. O breme, băiatul nu a vrut să intre în camera unde se afla pianul vreo lună, îl speria mobilierul nou care scotea sunete ciudate. După ce s-a mai obișnuit și a început să apese pe clape, a învățat notele. La primul contact cu pianul, a legat patru măsuri fără greșeală.

Din joacă, Ana a observat că Dudu identifica orice notă muzicală fără a vedea instrumentul la care nota respectivă era cântată și câteva luni mai târziu a început să-i caute profesor.

Doi ani a luat cursuri în privat și pianul a devenit singurul lucru pe care-l învăța cu plăcere. Stătea și opt ore la pian fără să se clintească. Plângea că nu putea să cânte la fel de repede ca profesorul.

Când primul profesor a fost nevoit să se mute din oraș, a apelat la mulți colegi, ca să-l înscrie pe Dudu la școala de muzică, dar toți l-au refuzat. Ana a apelat atunci la profesoara ei de pian din gimnaziu.

Când profesoara Pavăl l-a auzit prima oară pe Dudu cântând și-a dat seama de abilitățile lui muzicale. I-a zis Anei: „Hai să încercăm”.

Lidia Pavăl are 63 de ani, e din Cluj-Napoca și a studiat pianul din grădiniță.

Primele ei ore cu copiii au fost un șoc. Să fii perfecționist și să faci muzică la un anumit nivel, apoi să o iei cu copiii de la zero e ca și cum tu te-ai apuca de muzică de la capăt, spune Pavăl. Dar și-a dat repede seama că are multă răbdare cu copiii.

„Și dacă sunt serioși sau mai puțini serioși, eu tot la fel mă consum pentru ei. Am infinită răbdare când lucrez cu ei, pentru că copiii nu ripostează când le spui cum să cânte sau ce să repete acasă. Cei mai mulți mă ascultă.”

Dudu este singurul elev cu CES cu care a lucrat. „Am avut copii mai dificili decât el, copii care veneau la oră și ziceau: «Vreau să cânt doar ce-mi place mie» sau «N-am niciun chef»”. De la început i s-a părut conștiincios și talentat și i-a dat partituri dificile, la fel ca celorlalți colegi ai săi. Dudu se plângea că trebuie să repete cântece învățate în alți ani, iar Pavăl îi lua mâna și-i spunea: „Uite cât ți-au crescut degetele. Trebuie să facem exercițiile de prindere a clapelor, de rezistență și de întărire a degetelor în fiecare an. De-aia nu mergi egal pe clapă. Anul trecut parcă era mai egal 5 cu 4 și cu 3, dar uite ce mic a rămas acum 5”. Și atunci Dudu pricepea.

„Școala trebuie, în primul rând, să accepte copiii cu cerințe speciale.” Dudu i-a arătat că toți copiii au aceleași drepturi și fiecare trebuie să primească ajutor pentru a-și valorifica potențialul.

Pentru Dudu, ajutorul oferit de profesoara lui a venit uneori cu povești și glume. „Uite, trebuie să ridici mâna încet ca o macara și stai sus cu brațul, chiar dacă te doare. Dacă nu poți să-l ții, ți-l țin eu, dar numai un pic. Iar dacă scapi brațul, o să-ți cadă macaraua peste picioare.”

Dacă vrea să-i explice cum se face o notă scurtă, ca să poată scoate mai multe efecte sonore, îi spune: „Imaginează-ți cum ar cădea pe clapă picăturile de ploaie, așa trebuie să cadă și degetul tău”. Uneori, Dudu o mai surprinde, când o întreabă lucruri simple. Ca atunci când era în clasa a VI-a și a întrebat-o, la finalul unei explicații: „Ce înseamnă și?”. Iar ea i-a spus: „Știi, e ca atunci când spui că-ți plac și Bach și Chopin și Liszt”.

Material realizat de DoR cu sprijinul UNICEF în cadrul unui parteneriat media.