140 de ani de la nașterea lui George Enescu, una dintre personalitățile care au așezat România pe harta culturală a istoriei moderne

Un text de Codruța Marinescu

George Enescu s-a născut în 1881, la Liveni, lângă Dorohoi, într-o familie foarte credincioasă, de preoți ortodocși și oameni cu spirit antreprenorial, o familie de autodidacți, cu înclinații culturale și dragoste pentru muzică. Tatãl lui învțase singur franceză după Grand Larousse și latina, cãlãtorise mult în strãinãtate și era un om extrem de energic. Într-un interrviu acordat lui Romulus Dianu, în publicația Rampa, George Enescu povestește o amintire despre tatăl său. Regele Carol, un om aspru, care nu avea obiceiul sã facã remarci frivole, i-ar fi spus odată: „În Anglia ați fi devenit repede parlamentar și apoi ministru.“

Mama sa, o femeie foarte evlavioasă și extrem de sensibilă, își revărsa afecțiunea asupra unicului ei fiu într-un mod posesiv. Cumva, era de înțeles. Născuse doisprezece copii și doar unul singur supraviețuise, George sau Gheorghe, cum este trecut în certificatul de botez. Patru se nãscuserã fară suflare și șapte muriseră de meningitã sau difterie, boli care făceau ravagii la sfârșitul secolului XIX. Copil fiind, a însoțit-o deseori pe mama sa în pelerinaje la mãnãstirea din Suceava ca sã se roage pentru sãnãtate. Mai târziu, George Enescu avea sã spunã cã dobândise de la ea o fire hipersensibilã, pe care încercase s-o contracareze în parte urmând exemplul dat de tatăl sãu. Într-un alt interviu acordat revistei “Rampa”, la 50 de ani, spunea: „Nu sunt superstițios, dar cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt un mistic.“

Prima lecție de vioară o primește la doar 4 ani de la un lăutar celebru al epocii, Lae Chioru. Acesta îl învață să cânte după ureche, fară note și fară teorie muzicală. George Enescu va rămâne preocupat de frumusețea și prospețimea muzicii lăutărești. Folclorul romanesc și cel balcanic vor deveni mai târziu puternice surse de inspirație pentru compozitorul român. De altfel, una dintre provocările posterității sale componistice va fi tocmai această legătură intrinsecă a creației sale cu substratul popular, provocare acceptată și câștigată abia post-mortem, mai ales odată cu relansarea festivalului care îi poartă numele și care de-a lungul tuturor edițiilor sale vă fi legat de Televiziunea Română, principal partener media.

Talentul său imens îl va propulsa rapid în straturile superioare ale studiului instrumental, dirijoral și componistic. De la primele lecții “academice” cu directorul Conservatorului din Iași, Eduard Caudella, până la orele muncite sub supravegherea unor profesori celebri de vioară, pian și contrapunct, maeștri care predau în mari instituții de învățământ muzical superior din Europa îi vor arată propriul drum. De altfel, George Enescu va rămâne la rândul său un mare slujitor al mentoratului în artă, un profesor dedicat elevilor săi și un susținător al tinerelor talente.

Ca interpret, concertează pe marile scene ale lumii. Aparițiile sale sunt răvășitoare, devine rapid un idol al melomanilor din întreagă lume, iar recitalurile care îi poartă semnătura sunt ceea ce astăzi am putea numi un “hit” al industriei muzicii clasice, aflate în plină expansiune la începutul secolului XX. Numele său garantează succesul oricărei lucrări, iar interpretările sale ale partiturilor cu greutate redefinesc discursul compozitorilor clasici.

Dacă viața sa de artist este glorioasă, viața omului George Enescu este mai degrabă cea a unui om retras, a unui om aflat în căutarea unei împliniri sufletești niciodată găsite pe deplin. În 1937 se căsătorește cu una dintre cele mai frumoase și excentrice femei ale timpului său, prințesa Maria Cantacuzino, Maruca. În 1946 cei doi se mută la Paris, acolo unde compozitorul și moare, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, pe jumătate paralizat, dar lucid până în ultima clipă, remarcă biografii săi. Maruca se stinge 13 ani mai târziu. Amândoi sunt îngropați în același cimitir din Paris. În ciuda vieții sentimentale tumultoase,sau tocmai din această cauză, povestea de dragoste dintre George Enescu și Maruca Cantacuzino a fost deseori comparată în epocă cu cea dintre Eminescu și Veronica Micle. Istoricii Viorel Cosma și Ilie Kogălniceanu arată că Enescu a murit în mizerie, că Maruca îl obliga să cânte și să dea lecții pentru a câștiga bani, chiar și când era foarte bolnav. Viorel Cosma subliniază chiar că pentru Enescu era important să-i facă întotdeauna pe voie Marucai, „cea care a rămas pentru el și pentru alții o prințesă autentică, la princesse aimee!”

Talentul uriaș al lui George Enescu îl plasează pe artist deasupra vremurilor. Relația cu puterea nu a fost însă una lipsita de controverse pentru om. La instalarea regimului communist, George Enescu a devenit o ţintă pentru organele de urmărire informativă. Istoricul Adrian Cioroianu pune în context acest aspect: “(…) majoritatea intelectualilor, dacă nu toţi, erau o ţintă la începutul anilor ’50. Era o ţintă chiar dacă George Enescu a plecat într-o manieră atipică pentru exilul românesc, destul de comună pentru un intelectual de la sfârşitul anilor ’40. Plecarea lui a fost negociată. Înainte de a pleca din România, Enescu, care era absolut inocent în probleme de politică, s-a lăsat manipulat într-o manieră agresivă de către regimul comunist, începând cu un turneu în URSS în 1945 şi până la insistenţele soţiei, lui care îi spunea ce să facă în relaţia cu Petru Groza. A fost şi deputat în primul parlament ales în urma fraudei imense din ’46, la celebrele alegeri din 19 noiembrie, din partea Blocului Partidelor Democratice condus de PCR. După care a plecat sau i s-a dat voie să plece (…)”.

În ciuda pragurilor pe care orice om le trece mai ușor sau mai greu în viață, iar marii artiști nu sunt scutiți defel, despre personalitatea sa vorbește edificator marele violonist Yehudi Menuhin, cel ce i-a fost ucenic și prieten. Iată un fragment din Prefața pe care o semnează la lucrarea lui Noel Malcolm, “George Enescu, Viață și muzica”: “Dacă cititorul își poate închipui un om cu o minte enciclopedicã, o minte care nu uită niciodatã nimic din ce a auzit, a citit ori a vãzut în decursul vieții, un om în stare sã-și aminteascã instantaneu și sã interpreteze în modul cel mai incandescent cu putință orice lucrare de la Bach și Wagner până la Bartók. Dacã cititorul ar putea sã-și închipuie mintea aceea îngemãnatã cu inima cea mai generoasã și mai lipsitã de egoism din câte pot exista într-un om cu o înfãțișare nobilã și frumoasã, cu un chip romantic însufletit mereu de un geniu creator, fie cã vorbea, preda, dirija, cânta la vioarã ori la pian și mai cu seamã atunci când compunea, imaginea tot n-ar fi completã. Un om plin de umor (și un caricaturist foarte amuzant), precum și un filozof cu o gândire profundã, familiarizat cu limbile și literaturile din Europa și Anglia. Un om pãtruns de cele mai nobile forme ale cavalerismului și iubirii pentru pãmântul natal. Acesta ar fi profesorul pe care l-am avut de la vârsta de 11 ani, necurmat timp de doi ani, apoi din nou, timp de cinci ani, iar dupã aceea, cu intermitențe, de-a lungul anilor în care ne-a mai fost dat sã fim amândoi în viațã. Nicio carte nu poate surprinde cu fidelitate un om de o asemenea mãreție și noblețe. Deși eu sunt acum mai bãtrân decât era Enescu atunci când a murit (…), rãmâne pentru mine cea mai extraordinarã ființă omeneascã, cel mai mare muzician și cea mai puternicã influențã exercitatã vreodatã asupra mea.“