#TuFaciSarbatoarea | Povestea lui Andreas, unul dintre zecile de mii de orfani ai României. Astăzi ajută copiii să nu treacă prin aceleaşi abuzuri pe care le-a trăit el acum 20 de ani

Andreas Novacovici e unul dintre zecile de mii de orfani ai României. Mama lui nu l-a vrut şi l-a părăsit imediat ce l-a născut. Micuţul a trăit până la cinci ani într-un centru de plasament din Lugoj. A trăit e doar un fel de-a spune. Pentru că numai viaţă nu s-a putut numi ceea ce a îndurat el. A fost abuzat în repetate rânduri şi a trecut prin chinuri care nu pot fi descrise în cuvinte. Nimeni nu l-a mângâiat şi n-a auzit niciun cuvânt frumos. Cum arată un zâmbet a văzut după vârsta de cinci ani. Şansa lui a venit din afara ţării, de la doi nemţi care au deschis un centru privat de plasament, unde mulţi dintre copiii mutilaţi sufleteşte au fost mutaţi.

“Atunci am fost pentru prima dată luat în braţe şi ţin minte că am primit un ursuleţ (…) şi mi s–a spus să merg acasă. Nu înţelegeam ce înseamnă acasă, nu aveam noţiunea, credeam că e o perioadă undeva şi apoi mă întorc în centru”, îşi aminteşte Andreas.

Clipele de coşmar prin care a trecut, cu îngrijitori care îl sedau doar ca să fie cuminte, nu le poate uita niciodată. Nici acum, după 20 de ani, nu înţelege cruzimea celor care ar fi trebuit să-i fie alături şi să-l crească frumos.

“Sper să îşi primească reversul monedei, sper să înţeleagă că au făcut mult rău şi că au distrus nişte vieţi”, spune băiatul.

A fost doar o vorba spusa din durere. Andreas chiar a reuşit să crească frumos, să ierte şi să ardă toată suferinţa îndurată, pe care a transformat-o în iubire pentru semeni. Din liceu a început să se implice în activităţi de voluntariat, a absolvit facultatea de Asistenţă Socială, a făcut masteratul, iar acum este preşedintele Consiliului Tinerilor Instituţionalizaţi. Un ONG care apără drepturile copiilor abandonaţi. E mândru de tot ce realizează zi de zi, dar are un of, chiar dacă îl maschează cu vorbe un pic mai dure. Cea care i-a dat viaţă nu a vrut niciodată să îl cunoască, nu îi ştie bucuriile şi nici n-a interesat-o să vadă ce a ajuns puiul de om pe care l-a părăsit în spital.

“Nu o cunosc efectiv şi nici nu vreau să o cunosc, sunt sigur ca mi-ar face rău. Dacă 24 de ani nu te–ai interesat de mine, m-ai abandonat la patru săptămâni, eu de ce aş avea nevoie de tine după ce am trecut prin toate etapele?”, se întreabă Andreas.

Alexandru este unul dintre tinerii pe care Andreas i-a ajutat să treacă peste umilinţe şi suferinţă. Acum doi ani au candidat amândoi pentru preşedinţia Consiliului Tinerilor Instituţionalizaţi. Andreas a câştigat, dar amândoi luptă cot la cot pentru salvarea copiilor care trec prin ce au trecut şi ei.

Băieţii luptă acum pentru redeschiderea adopţiilor internaţionale şi schimbarea legislaţiei în aşa fel încât tinerii insituţionalizaţi să aibă mai multe drepturi. Servicii de psihoterapie şi indemnizaţii mai mari. E o lecţie de viaţă la care mulţi oameni care n-au gustat din paharul suferinţei ar trebui să mediteze mai des.